EDUCATIA PRIN IUBIRE

,,Arta educaţiei ,nu este altceva decât cunoaşterea mijloacelor potrivite pentru a forma corpuri mai robuste şi mai puternice, spirite mai luminate  şi suflete mai virtuoase.’’

                                                                          HELVETIUS

De ce are nevoie copilul meu ? Educaţia prin iubire

                De multe ori ne întrebăm dacă eşecul în educaţia copiilor noştri este efectul unei prea mai iubiri şi a unei mari îngăduinţe. Pentru a se dezvolta constant şi sănătos în existenţa lui un copil are nevoie de o relaţie sănătoasă şi permanentă cu adulţii care ţin cu adevărat la ei. În toate relaţiile interumane faptele sunt mai grăitoare decât vorbele. Puţini copii se simt cu adevărat iubiţi de părinţi pentru ca iubirea şi afecţiunea  trebuie demonstrată nu doar afirmată şi presupusă. Copiii vin pe lume cu anumite capacităţi comportamentale şi emoţionale, mai târziu învaţă să comunice verbal. Aceasta presupune să ne manifestăm iubirea faţă de copil atât pe căi emoţionale cât şi comportamentale. Ceea ce îl determină pe copil să se simtă iubit se bazează pe ceea ce facem şi mai puţin pe ceea ce spunem chiar dacă ne exprimăm verbal iubirea în fiecare zi. Cum să facem acest lucru sau de ce nu este suficient ce îi oferim zilnic ? Vremurile s-au schimbat, copiii s-au schimbat şi odată cu acestea modalitatea în care le putem satisface nevoile emoţionale.

                Copilului nu îi sunt suficiente o îmbrăţişare, un pupic pe frunte sau obraz. Arsenalul nostru de dragoste trebuie să includă acele întâlniri directe care sa-i dea de înţeles copilului că îl iubiţi: o mângâiere pe umăr sau pe spate, o mână în păr şi de ce nu un scărpinat pe spate sau un ghiont uşor între coaste “ca între băieţi”, şi altele. Acest tip de afecţiune- întâmplătoare, frecventă sau adecvată- este un dar foarte preţios pentru copil alături de menţinerea contactului vizual. Modalităţile de a menţine contactul vizual îi oferă senzaţia că eşti doar cu el chiar când sunt şi alţii de faţă: o privire mai intensă, un semn făcut cu ochiul, un zâmbet larg urmat de acel semn de apropiere al mâinii de obraz “aşa cum numai tu şi el v-aţi obişnuit”. Nimic nu e gratuit şi nefolositor pentru simplul motiv că se creează o relaţie specială, trainică, de care copilul are o nevoie disperată pentru a face faţă realităţilor vieţii, pentru a se pregăti spre viitor.

               Un element vital este iubirea necondiţionată- baza unei relaţii sincere şi solide cu un copil.  Pornind de la aceasta bază existenţa unui echilibru necesar între prea aspru, prea indulgent şi răbdător, pentru că doar iubirea necondiţionată pune pe primul loc nevoile copiilor. Spre deosebire de adult copilul nu este capabil să iubească necondiţionat sau să manifeste asemeni unui adult sentimentul iubirii reciproce. Singura preocupare a copilului este să se simtă el iubit. Fiind neformat, el iubeşte axându-se pe sine. El iubeşte instinctiv şi tot instinctiv îşi cunoaşte propria nevoie de a fi iubit. Copilul testează de la sine iubirea părinţilor prin comportamentul său, mai ales când simte că este neglijat din punct de vedere emoţional.  Dacă părinţii nu înţeleg cum iubeşte copilul, vor fi total dezorientaţi şi exasperaţi  când acesta nu se va comportă aşa cum au sperat ei. De multe ori copilul se poartă urât pentru că  cerşeşte un răspuns pozitiv la o întrebare:”Mă iubeşti?”.

                Ross Campbell consideră că eşecul în educaţia copiilor noştri vine din faptul că nu ştim să ne punem corect o serie de întrebări. Prima dintre ele nu este:”Ce aş putea face să pot corecta comportamentul acestui copil?” ci ”Care este nevoia imediată a copilului meu?”. Din experienţa proprie am observat că e mult mai uşor să formezi un copil atunci când se simte iubit sincer.  Comportamentul nedorit nu trebuie ignorat şi aceasta se observă foarte bine atunci când problema este produsă de ceva fizic. Greşeala nu se poate scuza de la sine, părintele trebuie să găsească o cale de mijloc pentru a corecta: nici prea permisiv, nici prea aspru, dar consecvent în acţiunile legate de copil. Când copilul este scăpat de sub control şi devine sfidător sau provocator la adresa autorităţii părinteşti, trebuiesc folosite mijloace de control mai adecvate. În multe case, anumite probleme comportamentale nedorite pot duce la necesitatea impunerii unor limite drastice şi uneori chiar pedepse...

                 Sunt cinci căi de control asupra comportamentului: cerinţe şi ordine, manipulări fizice blânde, pedepse şi modificări comportamentale. Două sunt pozitive şi e bine să le folosiţi cât mai des posibil, două  sunt negative şi trebuiesc folosite doar ocazional, una este neutră şi trebuie utilizată cu grijă.

      Formularea cerinţelor este cea mai bună cale de dezvoltare a unei relaţii bazate pe iubire. Cand formulăm cerinţa ( pe un ton mai ridicat şi cu o inflexiune a vocii transformând-o într-un fel de întrebare/nu poruncă) transmitem o mulţime de informaţii nonverbale către copil: “Respect faptul că tu ai o părere, îţi respect sentimentele însă mă aştept să-ţi asumi răspunderea propriului comportament”. Copilul astfel educat  se bucură de avantajul unei educaţii proactive, simţindu-se într-un parteneriat cu părinţii îşi modelează comportamentul. Astfel, nefiind un comportament permisiv, copilul îşi va respecta părintele care nu renunţă la autoritate, frica lui nu se transformă în mânie şi resentimente.

      În ceea ce priveste ordinele, care sunt o cale negativă de control asupra comportamentului, nu trebuiesc folosite decât în cazul în care nu funcţioneaza sistemul cerinţelor. Folosind un ton agreabil ne  exprimam o dorinţă astfel utilizarea ocazională a ordinelor va fi mai eficientă (decât dacă vom formula un ordin pe ton ridicat şi cu inflexiunea finală coborâtă la sfârşitul frazei). Păstrarea unei atitudini agreabile, dar ferme nu numai că va menţine autoritatea, chiar o întăreşte, (îi câştigaţi în acelaşi timp autoritatea, respectul, iubirea şi recunoştinţa).

      Manipularea fizică blândă este o cale eficientă la copiii mici, ea poate permite să fiţi pozitivi în ceea ce faceţi. Luând copilul uşor în braţe îi explicaţi că  a  avut un comportament indezirabil şi încercaţi să aflaţi de la el dacă a înţeles ce efecte negative poate avea acel comportament. Copilul ştie exact ce se întâmplă, îşi dă seama că “aţi fi putut să fiţi răi”, dar aţi ales blâdeţea şi iubirea.

      Pedeapsa este a patra cale de abordare a comportamentului copilului, este cea mai negativă şi mai dificil de administrat. O pedeapsă eficientă pentru un copil  poate să nu însemne nimic pentru un adult deci părintele trebuie să aleagă o pedeapsă potrivită pentru vârsta şi nivelul de dezvoltare a copilului. Mai întâi pedeapsa să fie pe măsura delictului, având în vedere că ei sunt foarte preocupaţi de corectitudine. Dacă părinţii au fost prea îngăduitori în alegerea pedepsei sau fac diferenţe de la un copil la altul, înteleg ca au şansa să scape fără să păţească mare lucru. Dacă părinţii sunt prea aspri, în momentul în care vor apărea probleme cu adevarat importante- la preadolescenţă, nu le va mai ramâne mare lucru.Bătaia ca pedeapsă este o formă de pedeapsă controversată. Niciun tip de pedeapsă nu este perfect chiar şi bătaia are categoric aspecte pozitive şi negative. Pozitiv este efectul instantaneu însă îşi pierde efectul  pe măsură ce copilul creşte. Bătaia este indezirabilă chiar dacă este dată de cei mai buni părinţi.  Când părintele este prost dispus sau supărat  ea poate scapa uşor de sub control şi poate deveni o formă de abuz mai ales că sunt efecte care rămân pe termen lung: durerea fizică produsă de o palmă (poate dura zile) ca şi teama emoţională, cel mai grav este că resentimentul şi sentimentul de respingere pot fi de lungă durată. Într-un mediu în care copilul nu se simte suficient de iubit pedeapsa corporală face ca relaţia părinte-copil să devină şi mai proastă. Să depinzi de pedeapsa corporală ca principală metodă de disciplină, înseamnă să consideri că disciplina înseamnă doar pedeapsă. Dacă disciplina înseamnă formarea copilului în direcţia în care trebuie, cu cât copilul este mai bine disciplinat, cu atât mai puţin va fi nevoie de pedepse. Din experienţa proprie am tras concluzia că odata ce părintele învaţă alte căi pozitive  şi eficiente de formare a copilului, bătaia nu mai este necesară.

      Modificarea comportamentului este cea de-a cincea cale de a deţine controlul asupra comportamentului copilului. Ea presupune introducerea unui element pozitiv în mediul copilului sau excluderea unui element pozitiv iar în ultimă instanţă a folosirea unui element negativ- pedeapsa. Copiii trebuie să se identifice cu părinţii pentru a accepta sfaturile lor fără resentimente, ostilitate sau împotrivire. Modificarea comportamentală poate fi folosită, dar cu zgârcenie, pentru că implică “condiţia”- copilul primeşte răsplata doar când se comportă într-un anumit fel- ea nu se ocupă de nevoile emţionale ale copilului şi nu transmite acea iubire necondiţionată de care copilul are nevoie. Există momente în care copilului îi pare cu adevărat rău, aceasta înseamna că acesta are o conştiinţă vie şi sănătoasă.

           Ross Campbell consideră că materia primă este”sentimentul de vinovăţie”.  Când vă iertaţi copiii, în momentele în care le pare sincer rău de felul în care s-au purtat, îi învăţaţi să ierte la rândul lor, iar  prin puterea exemplului îi pregătiţi să fie în stare să ierte. Mai mult se consideră că, atunci când are remuşcări sincere faţă de cea ce a greşit, simte o iubire copleşitoare faţă de părinţi şi au ocazia să  se apropie şi mai mult de aceştia.

               Călăuzirea copilului spre ce e bine în viaţă  este un lucru mult mai important decât pedeapsa pentru greşelile sale.  Disciplina înseamnă formare iar părinţii au datoria să-i iubească mai întâi sincer pe copii şi apoi să le asigure toate datele  necesare formării de-a lungul anilor.